Îmi aduc aminte o scenă din mult lăudatul/hulitul film al lui James Cameron, Titanic : tînărul interpretat de Leonardo di Caprio îsi pictează iubita, pe care nu o "îmbracă" nimic altceva decît imensul safir pe care îl poartă la gît. Spre deosebire de filmele obisnuite, cu adevărat pur comerciale, camera, în această scenă, nu dezvăluie goliciunea femeii, ci e fixată tot timpul pe chipul ei, răvăsit de emotie (pentru că nu s-a mai aflat niciodată dezbrăcată în prezenta unui bărbat) si pasiune (pentru că îl iubeste pe pictor, căruia de fapt în felul acesta i se oferă), atentă la reactiile bărbatului îndrăgostit care o priveste, răsfrîngînd specular curiozitatea pictorului precum si fascinatia bărbatului. Ochii femeii sînt dilatati, de parcă s-ar privi într-o oglindă în care se descoperă pe sine, ca subiect, dar si ca obiect al contemplatiei bărbatului. În actul creatiei si al contemplării artistice se consumă de fapt prima întîlnire amoroasă dintre cei doi. Astfel filmată scena are un potential erotic cu mult mai mare decît dacă aparatul ar fi zăbovit asupra detaliilor fizice ale trupului. Putem citi multe în această scenă, de la mitul lui Pigmalyon pînă la o teorie postmodernă a privirii si a suprafetelor, a esteticii si seductiei. Totodată, mi se pare că sub semnul conceperii ei stau, foarte bine, cele două cărti pe care urmează să le prezint: Corpul ca obiect de artă a lui Henri-Pierre Jeudy si Anestetica lui Neal Leich. Ambele problematizează o chestiune implicită în secventa pe care am rememorat-o din filmul lui Cameron: potentialul de seductie al esteticului, felul în care acesta de pe urmă insinuează, conotează, amplifică si inspiră evenimente din cotidianul pe care aparent nu îl investim cu semnificatii ascunse. Si ambii autori contribuie la o miscare mai largă ce se petrece în ultimii ani în Occident, de redefinire si reconceptualizare a esteticii,