Cu câtva timp în urmă, una din dilemele care mă balansa într-un joc de incertitudini, lipsite de gravitate de vreme ce el nu atingea direct destinul vreunei persoane, s-a acutizat în clipa când o doamnă mă întreba ce ar avea de făcut cu fetita ei (foarte talentată pianistă!!) de vreme ce aceasta refuză cu îndârjire participarea la oricare concurs al tinerilor instrumentisti. National, International: nu. Altfel, un copil disciplinat si ambitios. Tocmai o ascultasem si îmi era clar că era înzestrată cu multe calităti autentic creative. Ar fi trebuit să-i răspund, pragmatic, că astăzi nu se poate face o carieră (urâtă vorbă!) solidă fără o alergare în viteze sporite printre aceste obstacole organizate de câte si mai câte comitete, comitii, "board"-uri, secretariate, active în micile provincii sau în marile capitale ale lumii. Stiu că asa este, dar nu-mi pot reprima un anume reflex de împotrivire la ceea ce a devenit o formidabilă retea internatională. Da, propulsare a veritabilelor sperante, dar si înfrângeri dureroase, adeseori juste, alteori enigmatice. Multe se petrec la lumină, dar dincolo de scena deschisă, se agită convingeri, vointe, dorinte sublim motivate dar si interese punctual determinate. Cât de multi instrumentisti, cântăreti, pedagogi, autori, critici se vor supăra rău pentru abaterea mea - teoretică - de la regula "binelui necesar", regulă unanim acceptată! E adevărat. Concursurile internationale ne-au dat mari satisfactii; e adevărat, au determinat o emulatie pozitivă ca rezultat al globalizării care curge pe toate canalele vietii. A fost impus un alt tip de impresariat muzical (cititi: verificare - investitură). Ele constituie însă si o presiune din ce în ce mai activă greu de evitat. Împotrivirea devine o aventură donquijotescă. Cum existenta nu e literatură i-am povestit doamnei celei de mai sus adăugând că de fragilitatea sau de