Scrisorile către Filip Lahovari ale Cellei Delavrancea îsi au mica lor istorie, asortată cu cea a veacului. Acoperind perioada dintre 1926 (cînd autoarea lor avea 39 de ani) si 1940, ele au suferit, aidoma unor fiinte umane, ani îndelungati în detentia Securitătii, găsindu-se acum în fondurile judetene Vâlcea ale Arhivelor Nationale, deci, în fine, în...libertate. Redactate în limba franceză, epistolele în cauză au fost trimise, în majoritate, de la Slăvinesti, localitate situată în apropiere de Râmnicu-Vâlcea, unde se afla mosia familiei Lahovari si unde Cella, sotia lui Filip, se simtea ca o castelană. Dar cîtă boierie reprezenta celebra pianistă si literată? Dacă însisi Lahovarestii erau de extractie relativ nouă (N. Iorga ne informează: "Boieri din Râmnic, adevărati, sînt numai Socotenii, dar neamul lor se stinge la începutul veacului cel nou. Socoteanca cea bătrînă îsi mărită fata după Iancu Lahovari, care se asază în Râmnic si ia în stăpînire averea Socotenilor. El e dintr-un neam nou"), avîndu-si ca reprezentant principal pe cunoscutul ministru conservator Alexandru Lahovari, a cărui statuie a străjuit centrul amintitei urbe pînă la finele deceniului cinci, cînd a fost înlăturată de oficialitătile comuniste, ce-am putea spune despre Cella? Nepoata unui cărutas de la periferia Bucurestilor, "aristocratia" ei se sprijinea exclusiv pe personalitatea literar-politică, atît de artist fasonată, a tatălui său, Barbu Delavrancea. Poate că însăsi această recentă ivire în high-life să-i fi dat o energie caracteristică. Seva sa frustă pulsează cu putere, dăruindu-i farmecul imanent al acordării unei naturi voluntare cu mari haruri ale intelectului si talentului. S-o fi influentat si Caragiale, care o răsfăta de pe cînd era copil, în directia unui anume "cinism"? Nu e deloc imposibil. Oricum, corespondenta ne-o relevă într-o postură de femeie "bărbătea