Stimată redacţie
Nu ştiu dacă v-aţi gîndit vreodată la faptul că spaţiul epistolar al Dilemei e un spaţiu magic. Sînt teme la care nu te-ai gîndit niciodată serios, dar încep pe nesimţite să se coaguleze singure, de parcă nu eşti decît un virusat şi dintr-o dată purtător al unor "texte"... O ştiţi cu siguranţă, şi o ştiu toţi dilematicii care vă trimit scrisori, scrisul "curăţă" frumos, vindecă.
De fapt voiam să răspund la o temă trecută a Dilemei, "Divertismentul". Cîteva amintiri, nişte senzaţii stîrnite şi, după ceva timp, necesitatea (curajul?) de a vă scrie din nou. Aşadar...
Bunicii mei aveau aparat de radio. Le mai găseşti astăzi pe la anticariate sau, rar, prin case în care există cîte un colţ cu aer cochet şi uşor preţios de vechituri alese.
În cîte o zi, şi mai totdeauna spre amurg, noi, copiii, eram ţistuiţi cu asprime. N-aveam voie să vorbim, să ne hîrjonim, să şoptim. Şi totul se petrecea pe un întuneric din ce în ce mai gros. Bunicul asculta "Teatru radiofonic".
Era ora cînd ne cam adunam de pe afară, după ce mai trăsesem încă o porţie de joacă, îndestulaţi în urma cinei totdeauna prea timpurii (bunicii mei, numai ei, nu şi noi, copiii, mîncau de două ori pe zi: "dimineaţa" la 11 şi "seara" la 6!). Era ora cînd trebuia să dăm jos praful de pe noi, ne linciream şi de obicei făceam gălăgie.
Nu şi în serile cu teatru radiofonic.
Bunicul stătea aşezat pe marginea patului, sprijinindu-se cu mîinile făcute pumni, de o parte şi de alta. În totală nemişcare. Lua parte cu încremenită încîntare la poveştile de viaţă rostite, pe întuneric, de vocile din aparatul de radio.
Tresărea cîteodată, întorcea urechea să audă mai bine. Zîmbea în umbră.
Aceasta era singura şi sfînta lui distracţie.
Mi se întîmplă pînă astăzi, şi mi se va întîmpla toată viaţa: gongul care anunţă "teatru la microfon" îmi dă fiori. Îl
