Una din buruienile pe care cei zece ani trecuti din decembrie 1989 nu au reusit sa le smulga din mentalitatea majoritatii romanilor este ideea ca statutul social al fiecarui individ este un produs colectiv, al societatii, si nu al lui insusi. Radacinile acestei buruieni vin din realitatea ca o persoana in statul comunist atingea plenitudinea sa "cetateneasca" nu in momentul cind ajungea la identitatea proprie maturitatii sale, ci, dimpotriva, in momentul cind se integra mai bine, prin nivelare, in "marea masa de oameni ai muncii". Identitatea sa nu se putea manifesta decit transferindu-se asupra unui ansamblu uman omogen. Acest ansamblu devenea purtatorul intereselor persoanei, reperul ei pentru standardul de viata, instrumentul ei de negociere cu puterea. Statul comunist a facut tot ce i-a stat in putinta sa imbete aceste suflete colective atit prin exacerbarea importantei fiecaruia in parte cit si prin acordarea de privilegii. Chiar daca o casta nu se deosebea de cealalta decit prin gradul mai mare sau mai mic de mizerie. Astfel, minerii, petrolistii, tractoristii, mecanizatorii erau fiecare convinsi ca erau buricul pamintului si tineau pe umeri tara. La fel de convinsi ca, in consecinta, drepturile lor, de la acela de a fi admirati pina la a beneficia de un anumit nivel de salarizare sau la a avea intotdeauna dreptate atita timp cit isi fac treaba, sint la fel de inalienabile si de imprescriptibile pe cit de vesnic avea sa fie comunismul. Fructele otravitoare ale acestei buruieni imbinind colectivismul cu ignoranta unei multimi dezradacinate sint cum nu se poate mai bine sugerate de fraza rostita de unul din liderii sindicali brasoveni, in timpul tulburarilor de zilele trecute: "Nu ne mai crediteaza nimeni, iar nemultumirea oamenilor este destul de mare". Nu ne referim la faptul, deja banalizat, ca romanii cer ca guvernul sa faca pentru ei lucruri absolut neverosi