Cu toate că suspectez de imprecizie si de efemer notiunea de post-modernism, cred că, luînd-o în acceptia de adîncire în sine, de sinteză a modernismului, o putem considera, practic, sub unghiul ultimelor (?) consecinte ale acestuia. Modernismul a însemnat libertate, libertatea poeziei de a fi ea însăsi. De-a se întemeia exclusiv pe sine, iar nu pe un mesaj, pe un "continut" exterior ce ar trebui slujit, disponibilă unor experiente de program sau (si) formale, care să-i tatoneze cu temeritate limitele, precum dadaismul, suprarealismul lettrismul etc. Dar contrariile se atrag. "Excesul" de libertate duce la un soi de spaimă de libertate, reînviind astfel un arhetip antic, descris de E.R. Dodds, în legătură cu vechii greci, a căror mentalitate "deschisă" s-a asociat cu un complex de vinovătie, ce mergea pînă la o nevroză sui generis. Ca rezultat al acestei stranii reactii ce limitează libertatea prin sine, eul se teme de el însusi, se evită, se exorcizează. O înfătisare mai superficială a unei atari autonegări a eului am consemnat-o, în mai multe rînduri, comentînd tendinta centrifugală a optzecistilor, atrasi de anecdotic, descriptivism, reportaj, în contextul moral al unui cinism vizînd deopotrivă obiectul si subiectul discursului lor. Un alt tip de reactie constă în asumarea profundă a eului, pînă în momentul în care acesta se desprinde de sine prin propriile-i motivatii, printr-un proces organic precum căderea unui fruct copt din pom. În primul caz avem a face cu o poză a extrovertirii, în cel de-al doilea cu o imagine a introvertirii. Probabil că nici un poet român actual nu ilustrează mai convenabil a doua ipostază decît Constantin Abălută. Fuga de sine a eului are loc, în productia d-sale, nu prin desensibilizare, printr-un act de sterilizare a lirismului, ci printr-o sumisiune subînteleasă fată de conduita acestuia. Eul nu se demite, ci tran