Pe 26 aprilie s-au împlinit cinci ani de cînd George Constantin nu mai este. De curînd, am urmărit pe postul unu al Televiziunii Nationale, în reluare, o emisiune realizată acum cîtiva ani buni de Mihaela Burda, dacă nu mă însel, pe vremea aceea redactor la Departamentul Teatru. Tin să felicit încă o dată întreaga echipă de realizatori pentru filmul-document-remember. Printre imaginile cu George Constantin în cabină, la repetitii, la o suetă cu Sandu Sticlaru sînt strecurate, desigur, secvente din rolurile sale importante, să spunem, dar si flash-uri din prezentul trist, fără protagonist. Putini artistii care au vorbit despre el. Cabiniere, garderobiere, oameni, pur si simplu. M-au socat două lucruri: formulele sablon în care se exprimau aprecieri despre George Constantin (de tipul Luceafărul poeziei românesti, dar aici totul se oprea la Teatrul Nottara, nu cuprindea întreaga tară); răspunsurile cîtorva trecători care nu stiau nimic despre el. Judecat la rece, fenomenul este normal, în ambele aspecte. Expresiile bombastice, forma fără fond sînt frecvent preferate propriilor păreri, fabricatii personale. Pe de altă parte, e firesc ca nu toti oamenii să stie cine a fost actorul. Desi pare usor fantezist să primesti răspunsul "nu stiu", chiar în fata Teatrului Nottara, pe care l-a onorat pînă la sfîrsitul zilelor. Radu Beligan îl citează mereu pe Sir Lawrence Olivier care-i spunea odată, la Londra, că munca artistului este sculptură în zăpadă. Poate si această luptă împotriva căldurii ce topeste este ceva care macină clipă de clipă existenta unui actor. Chiar dacă rămîn fotografii, costume, chiar si casete video, flacăra cu care arde scena nu se poate imprima pe nimic. Desi par că se apropie foarte tare, teatrul si filmul, din acest punct de vedere al prezentei adevărului atunci, fără duble, ele se află totusi la oarecare distantă. Lumea teatrului es