Există, în fiecare an, cîteva Cannes-uri paralele. Există Cannes-ul monden, cu defilarea carnavalescă de pe scara cu covor rosu a Palatului, cu obligatoriile lui extravagante nocturne, cu dineuri de gală - fie si în hangare dezafectate, cu orchestre algeriene, cu rochia purtată de Lady Di în Coreea de Sud, vîndută la licitatie, în scopuri caritabile, Cannes-ul langustelor sacrificate -, Cannes-ul Mercedes-ului si L^Oréal-ului pomeniti mai des decît fratii Lumière. Există Cannes-ul financiar, furnicarul din subsolul Palatului, Tîrgul unde se vînd si se cumpără sute de filme. Există Cannes-ul mediatic - produsul corespondentelor, imaginilor si stirilor agentiilor de presă, care creează o anumită "idee de Cannes" (după Jocurile Olimpice, festivalul e cel mai mediatizat eveniment de pe glob). Există si Cannes-ul chibitilor, al cinefililor puri - duri - disperati - resemnati care stau ore în sir în stradă repetînd propozitia: "o invitatie în plus?". Există si Cannes-ul criticilor de film, Cannes-ul salahorilor fericiti care, de dimineata (8.30, ora primei proiectii) si pînă noaptea umplu sălile si, în ciuda tuturor evidentelor, nu încetează să spere că, totusi, miracolul se va produce - miracolul cinematografului adevărat, singurul care justifică toate celelalte Cannes-uri.
Pentru competitia ultimei editii cu prefixul 19 (a 52-a), Gilles Jacob a văzut 1000 de filme din care a ales 22. De la competitia celui mai prestigios festival de film, toată lumea asteaptă marea cu sarea. Or, sfîrsitul de secol nu e deloc glorios, (nici) cinematografic vorbind. Cineastii de azi nu mai cred că pot schimba lumea cu filmele lor, ba mai mult, nu mai cred că pot schimba nici cinematograful. E un sfîrsit de secol obosit: ce-a fost de inventat s-a inventat, ce-a fost de spus s-a spus, ce-a fost de văzut s-a văzut. O perfidă stare de j^ai vu tous les films s-a insin
