În disputa dintre rationalisti si relativisti nici una dintre tabere nu si-a spus încă ultimul cuvînt, chiar dacă Thomas Nagel, importantă figură a filozofiei contemporane de peste ocean, publică în 1997 o carte intitulată The Last Word (apărută în versiune românească la Editura All, în traducerea scrupuloasă a Germinei Chiroiu). Nu cred că intentia lui Nagel este de a lămuri odată pentru totdeauna lucrurile, pentru asemenea ambitii e prea lucid si realist; ci, mai degrabă, dacă înteleg eu bine, de a analiza motivele pentru care o asemenea transare e aproape imposibil de realizat. Acesta si este meritul fundamental al cărtii, după părerea mea: ca apărător al ratiunii într-o lume invadată de curente antifondationaliste, subiectiviste si sceptice, Nagel îsi pune nu doar problema "cine are dreptate" (mai ales că pentru un rationalist există posibilitatea de a da un răspuns la astfel de întrebări), ci în primul rînd investighează atent, chiar binevoitor uneori, pozitiile opuse si eventuala lor putere de convingere.

Ultimul cuvînt este o carte cu patroni intelectuali, ceea ce îi determină retorica si îi decupează spatiul argumentativ într-o manieră asemănătoare celei în care prefetele dedicatorii ale tratatelor de filozofie din Renastere sau secolul al XVII-lea o făceau. Patronii sînt Saul Kripke si Ronald Dworkin, si ei îi impun lui Nagel reperele fundamentale ale pledoariei: logica si morala ca surse de autoritate si toposuri esentiale ale rationalitătii. La sfîrsitul anilor '70 autorul a participat la o serie de conferinte tinute de Kripke la Princeton, unde dezbătea diversele forme de anti-rationalism existente la momentul respectiv (cu mult mai putin grave sau numeroase decît acum, mă tem), în vreme ce Dworkin i-a fost partener la predarea unor cursuri, începînd din 1987. Nu numai argumentele lui Nagel din Ultimul cuvînt sînt articulate pe cele su