Mi-a făcut totdeauna plăcere să-mi revăd colegii de liceu si din scoala primară; chiar dacă stăteam cîteva minute la taifas, clipele acelea mă întinereau, îmi sporeau buna dispozitie.
Conform legilor si decretelor în vigoare, eu eram magistratul care trebuia să participe la toate activitătile obstesti, de pildă la instalarea unui judecător, constituirea tribunalului suprem, la pronuntarea sentintelor în procesele improtante ca si prezenta la executarea pedepsei capitale. De fiecare dată am reusit să scap de sinistrul spectacol. Găseam usor înlocuitori. Asa speram si acum, cînd 24 de ^dusmani ai poporului^ fuseseră condamnati la moarte. În ajunul zilei fatale, m-am anuntat bolnav, dar actiunea a fost amînată. Am solicitat aprobarea pentru o călătorie în SUA, aveam o invitatie veche. Nu s-a aprobat. Noaptea, am dormit mizerabil, am visat rău. M-am trezit năclăit de sudori. Nevastă-mea, care cu doi ani mai înainte mă sfătuise să accept postul bine plătit, în ultima vreme mă privea pe sub gene si începea să plîngă. "De ce plîngi, draga mea?", o întrebam, doritor s-o aud că îmi spune ce vede. Găsea totdeauna un motiv, ba că o dor ochii de fumul de tigară (eram singurul fumător din casă), ba că si-a adus aminte de moartea profesorului ei cel mai iubit si multe altele.
La birou, secretara mi-a adus o cană mai mare de cafea. Era ziua blestemată si ea se purta ca o mamă grijulie, atentă să nu se reverse scîrba din mine. De fapt, toti salariatii erau informati si mă salutau cu semne de încurajare. De treceau pe coridor, prin fata usii mele, mergeau tiptil să nu mă conturbe. Toată această atentie avea efectul contrar. La ora 11 dimineata, eram asa de pornit, că am tipat înjurînd grosolan pe o biată dactilografă cu ochelari si dinti de cal, o refugiată care îmi trimitea flori în ascuns.
Executia era programată pentru orele patru după amiază. Dar
