V-ati gindit vreodata cit de demonic poate fi sa predici despre ateism intr-un salon cu oglinzi? Sa vorbesti despre atomi in mijlocul unui infinit rece, de sticla? Fiorul pervers pe care-l incercau damele Luminilor atunci cind un filosof - cu peruca ravasita si ochii mariti de extazul Nimicului - le vorbea, exsanguu, despre tacerea de dincolo de serbarile galante facea sa le tresara alunita de tafta asezata pe gondola sinului sting. Sub Soarele de toamna al Vechiului Regim, ateii erau Poeti, tinteau sublimul, caci frigul mortii vesnice nu se lasa indulcit, sufocat de rubanele roz si volanele gidilicioase, de-al Venerei harnasament in care teologii il capturasera chiar si pe Tatal, pentru a-l putea prezenta, apoi, domestic, facind reverente, in saloane, drept "Dieu a l'usage du gens du monde".
Trezit din reveria in care ma trasese un gros volum in - 4 din operele lui Diderot - scrierile ateiste se bucura de cele mai somptuoase legaturi in marochin aurit ce s-au lucrat vreodata -, m-am hotarit, leganindu-ma in cearcanul de argint al unei seri de primavara, sa-mi pun boneta frigiana si sa-nhat pana miglisita de sucuri impii a unui "filozof" ateu. Speram sa aduc in preajma umbrele albastre ale celor ce se imbarcau cindva spre Cythera. Sa scap de de singurarate. Sa otravesc, sa tulbur cu glas de flaut sufletul curtezanelor. Sa pingaresc fecioarelor sideful cald al auzului cu algele reci ale ereziilor ieftine, esuate pe-un tarm necunoscut...
Vorbeam, vorbeam, clipoceam... apa verzuie si mov, sarata si fierbinte, dupa cum le simteam rasuflarea: "Ateismul e singura filosofie care legitimeaza moartea, care ii zideste cripta unui temei si rolul de protagonista. Moartea ca finitudine esentiala nu poate sa fiinteze in sine, etern, imuabil, decit intre limitele inghimpate ale ateismului.
Tocmai aceasta intimitate - aproape incestuoasa - ma face sa nu cred
