Conflictul din Kosovo si razboiul NATO -Iugoslavia au fost, in mod clar, pretextul istoric al unei schimbari radicale in gestiunea si filosofia relatiilor internationale. Dupa "Kosovo", nimic nu mai e cum a fost, nimic nu va mai fi cum ne imaginam ca va fi cu citeva luni in urma. Ceva nou e pe cale sa se instaureze in afacerile lumii. Dar, cum noi, romanii, si nu numai noi, raminem marginali in raport cu aceste afaceri, la nivelul perceptiei si analizei continuam sa ne bazam pe "termenii" trecutului. Ne este mai comod si mai la indemina. Asa se face ca multi dintre noi am judecat interventia NATO in Iugoslavia in termenii agresiunii unui stat suveran, un concept mai vechi si de aceea mai onorabil decit cel privind drepturile fundamentale ale omului. Pentru ca, nu-i asa, la urma urmei ce conteaza soarta a peste un milion de "tigani" albanezi din Kosovo, care mai sint si mususlmani, pe linga "eroica" Serbie ortodoxa a partizanilor si mai apoi comunistilor lui Tito? Asa se face ca apropierea geografica si traditia regionala a reprezentat, pentru cei mai multi dintre noi, un criteriu mai important decit, spre exemplu, avantajul comparativ rezultind dintr-o conjunctura istorica irepetabila. Inca o data, mostenirea trecutului ne-a incetosat privirea asupra viitorului. Razboiul NATO-Iugoslavia ne-a reamintit cine sintem cu adevarat. Marginali, anacronici, inadecvati si inertiali. In fond, nu sintem decit complicii inocenti ai propriilor avataruri. Cum era si firesc, asa ne-a prins si sfirsitul razboiului. Ceea ce e o victorie clara a NATO, si nici nu putea fi altfel in conditiile obiective ale lumii de azi, noua ne apare mai degraba drept o "infringere victorioasa" a Serbiei. La fel si cu recentul scandal privind intrarea precipitata a unor trupe rusesti in Kosovo peste capul aliatilor si in rasparul negocierilor anterioare. Si in acest caz, majoritatea "analistilor" nostri