Multi dintre artistii români stabiliti în străinătate înainte de 1989 si care, într-un fel sau altul, se resemnaseră la gîndul că regimul comunist le-a blocat definitiv accesul la istoria artei românesti, s-au întors, după 1990, în tară. Unii definitiv, integrîndu-se chiar profesional în diferite institutii, cum este cazul pictorului Henry Mavrodin, altii doar prin vizite repetate care au inclus si organizarea unor expozitii de o mai mică sau de o mai mare anvergură. În această situatie sînt sculptorii Paul Neagu din Anglia, Ingo Glass, Peter Jacobi, Bata Marianov din Germania si Doru Covrig din Franta, pictorii Roman Cotosman din S.UA., Cristian Paraschiv din Franta, Diet Seiler din Germania si altii; evident, fără să-i mai punem la socoteală pe nenumăratii veleitari care s-au bucurat de spatii muzeale greu accesibile, inclusiv de acelea ale Muzeului National de Artă. Exemplul lui Emil Ciocoiu, rezident în Germania, este unul pe cît de convingător, pe atît de jenant.

Alături de artistii deja amintiti, un loc special prin continutul relatiilor sale cu fenomenul artistic românesc si prin implicarea directă în dinamica acestuia, îl are pictorul George Tzipoia, stabilit de saptesprezece ani în Elvetia, la Geneva. El a revenit în România de nenumărate ori după 1989, atît pentru a se racorda din nou la un spatiu artistic de care ultimele două decenii ale comunismului l-au despărtit în mod brutal, cît si pentru a initia un act de justitie în istoria artei noastre contemporane. Fiu al pictorului Alexandru Tipoia - unul dintre cei mai importanti si mai demni artisti din generatia lui, maturizată deplin după cel de-al doilea război, aproape ignorat însă în ultimii săi ani de viată si complet necunoscut de către generatiile mai tinere-, George Tzipoia a pornit si o actiune complexă de readucere în actualitate a operei si a personalitătii tatălui său.