Din Portugalia, nu numai ăziua Eminescuă de la 15 iunie, ci însăsi figura poetului se percepe mult mai nuantat si, poate, mai adevărat decît privită de aproape.

Ce bine ar fi să nu mai numărăm, plîngînd cutremurati, anii lui Eminescu! Toate aniversările eminesciene importante pe care eu le-am apucat s-au desfăsurat, nu stiu de ce, sub zodie funestă. La centenarul nasterii poetului, în 1950, m-am putut îngrozi retrospectiv citind - cîtiva ani mai tîrziu - articolele scrise despre ăsoarele negruă al romantismului nostru de figuri, precum Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Traian Selmaru etc.; totul patronat de editia expurgată a Poeziilor, întocmită de gnomul realist-socialist ce răspundea la numele de Mihai Beniuc. Centenarul mortii poetului, în iunie 1989, a marcat altă catastrofă: cu cîteva luni înainte de marea prăbusire, am asistat la discursul unui semi-analfabet, purtător de cuvînt al ămult stimatului si iubituluiă, care, la adunarea solemnă convocată cu această ocazie, a emis despre Eminescu cîteva interjectii nearticulate. În 1950 aflam că Eminescu fusese ăpoet al proletariatuluiă. În 1989, aflam că el pusese premonitoriu în versuri fragmente din bogata gîndire social-politică a Tovarăsului. Mă trec frisoane gîndindu-mă la anul 2000, la cei 150 de ani de la nastere: oare ce ne mai asteaptă?

Cu atît mai mult cu cît rizibila ăpolemică provocată de cîtiva jurnalisti imberbi în legătură cu poetul nu are nimic încurajator: unor iconoclasti veseli, în evidentă carentă de lecturi eminesciene, care l-au citit fragmentar pe poet neîntelegînd din el mare lucru, le-au răspuns cîtiva bătrînei, panicati imediat ce numele sacrosanct e pus în discutie; si cîtiva indivizi pentru care Eminescu reprezintă o chestiune exclusiv politică. Morala episodului mi se pare a fi una singură: Eminescu cel îmbălsămat, înecat în fum basarabean de tămîie si căde