Mircea Vulcănescu era o "structură bivalentă", precizează Stefan J. Fay în Sokrateion. Pe de o parte, conformatia elevat ascetică a maestrului; aspiratia lui către concluziile simple si profunde ale firii; pecetea unui ortodoxism asumat, cu izvoare interioare. Vom regăsi usor voluptatea renuntării la care Vulcănescu vibrase cândva, evocând ambianta austeră a casei lui Nae Ionescu. Pe de altă parte, talentul cel lumesc, orientat în surprinzător de multe directii - de la cele mai savante discipline si până la ingeniozitatea cerută de învătarea autodidactă, în închisoare, a artei tricotatului. Diversitatea solicitărilor, ca si natura lor îl mentin pe cel foarte înzestrat în zona de gravitatie a urgentelor pământesti.

Tendintele, cele două, se concurează inevitabil si dramatic în inima celui angajat în această dispută. Aura tragică pe care numele maestrului o dobândeste în desfăsurarea unei istorii crude pare, de la un punct, scena unei sfâsieri intime, constitutive.

"Bivalenta" lui Fay fusese deja, de multă vreme, consacrată conceptual de Freud, pornind de la un termen creat de Eugen Bleuler, cel de "ambivalentă". Întrucâtva mai obscur, Alfred Adler va vorbi despre o "încrucisare de instincte". Wilhelm Stekel - si, pe urmele lui, Fritz Wittels - despre "bipolaritate": situatia fizică a proprietătilor magnetismului ar circumscrie mai bine misteriosul fenomen sufletesc decât apelul la vocabularul chimiei, unde se ignoră esentialul caracter absolut al contradictiei, instituirea exclusivistă a diametral opusului. Stefan J. Fay recurge, cred, la o improvizatie fericită atunci când condensează intuitiv cei doi termeni într-unul singur.

Decantând la nesfârsit nuantele unui fapt, ambivalentul ajunge, probabil, mai aproape de adevăr decât oricine altcineva; dar suferă totodată o împutinare de sine, o pierdere a contactului cu propriile de