În pragul centenarului nasterii sale, G. Călinescu a devenit tinta unor observatii tăioase, nu o dată cu un aspect cvasitotal negator, fată de care rezervele asa-zisilor "anticălinescieni" din anii ^60-^70 (Balotă, Cotrus, Regman, Negoitescu) par floare la ureche. Pentru subsemnatul, marele, debordantul său talent are un caracter axiomatic, după cum tot un caracter axiomatic îl are dreptul criticii de-a se rosti asa cum crede de cuviintă. Un confrate mai tînăr vede în Istoria călinesciană nu mai putin decît o "piedică" în calea dreptei întelegeri a literaturii române, iar un prozator cu noi de-un leat socoteste că acelasi stîncos op ar întrupa un protocronism avant la lettre, ba chiar un traditionalism de nuantă, hélas, sămănătoristă, abia disimulat, incapabil a trece "probele" modernitătii, care ar fi Bacovia si Eugen Ionescu. Lucruri asupra cărora, oricum, se poate medita mai cu folos decît asupra hagiograficelor exegeze interminabile si fade, gen D. Micu. Citind astfel de asertiuni ne dăm seama de considerabilul drum parcurs de spiritul critic, de la relativ timidele obiectii ale "anticălinescienilor" mai sus amintiti, trecînd prin analizele, mult mai cutezătoare, ale unor Alexandru George si M. Nitescu, primite cu un cor de insulte, pînă la totala libertate de miscare a criticii, incluzînd figura "demolatoare", de astădată, volens-nolens, acceptată. (Dar ce înseamnă, de fapt, "demolare" în domeniul critic? Luati de curent, am folosit acest termen din vocabularul limbii de lemn, încă persistente în publicistica noastră. Benedetto Croce: "Nici un critic nu poate face un artist pe cine nu e, si tot astfel nici un critic nu poate, prin imposibilitatea metafizică, să nimicească, să dărîme si nici să zgîrie, cît de usor, pe un artist, care ar fi într-adevăr artist".) Cei dispusi a specula asupra "crizei" criticii românesti postdecembriste ar face bi