Ideea creării unui festival international de muzică contemporană anual, în România anului 1991, idee apartinând compozitorului Stefan Niculescu, corespundea atunci (si si-a perpetuat semnificatia până la actuala editie) unei vitale necesităti a deschiderii compozitiei românesti spre lume. Directorul fondator initia de asemenea si perspectiva drumului invers, al valorilor universale din muzica nouă, spre noi. Ajunsă la a 9-a sa editie, Săptămâna Internatională a Muzicii Noi face eforturi pentru a supravietui financiar - din motive lesne de înteles, atâta timp cât este dependentă de fondurile Ministerului Culturii.
Dar nu vom proiecta aici în prim-plan aspectul organizatoric, ci impresii fragmentare la mijloc de festival. Ascultând în majoritate prime auditii, asadar muzică de ultimă oră, pluralismul stilistic al creatiei pare mai pregnant ca oricând pus în evidentă în programe. Iar intoleranta trebuie lăsată deoparte atunci când, în vastitatea confuză a conceptului de "muzică nouă", "(post)modernă", "contemporană", se pot înscrie piese de avangardă, cu tehnici mai mult sau mai putin sofisticate (precum majoritatea celor cuprinse în repertoriile de concert), lucrări (neo)clasice din secolul 20 (Stravinski, Vaughan-Williams) si partituri actuale, declarat accesibile - folclorice sau tonale (semnate bunăoară de Ionel Petroi sau Felicia Donceanu). În schimb, poate fi valorizat demersul (ne)profesionist al unui compozitor, indiferent de optiunea sa estetică.
Criteriul geografic devine, la rându-i, generator de comparatii sau ierarhii: compozitori români (George Balint, Adrian Iorgulescu, Octavian Nemescu, Tiberiu Olah, Fred Popovici, Doina Rotaru, Petru Stoianov, Aurel Stroe, Cornel Tăranu, Anatol Vieru) vis-à-vis de cei din diasporă (Dieter Acker, Costin Cazaban, Mihai Mitrea-Celarianu, Horatiu Rădulescu, Vladimir Scolnic), noi orientări din muzica franceză
