Din cînd în cînd apare la noi în presă cîte o mărturisire pe, să-i zic, tema rusinii de a fi român. Nu mă voi opri aici asupra unei mărturisiri anume. Ceea ce mi se pare mai interesant e mecanismul care duce la un asemenea tip de rusine.
Din cîte am observat, această rusine vine de la o generalizare fortată. În ^90, după mineriada din iunie, am citit sau auzit asemenea mărturisiri care porneau de la observarea actiunii minerilor, a unor persoane aflate atunci la putere si a unei multimi care a aclamat isprăvile minerilor. Mi se pare foarte normal să-ti iei distantă fată de anumite actiuni cu care nu esti de acord si e chiar important ca în împrejurări în care majoritatea e de partea unor actiuni dezonorante să îti faci public punctul de vedere. E important nu numai pentru tine ca individ, ci si pentru poporul din care faci parte. Dar una e să condamni ce fac sau sustin unii dintre concetătenii tăi, fie ei si o majoritate, si mult alta să declari că îti e rusine că esti român.
Imediat după procesul Ceausestilor, compatrioti ai nostri din exil, care au văzut faimoasa casetă în întregime, cu tot cu scena legării mîinilor celor doi, si-au declarat rusinea că sînt români, din cauza "tratamentului barbar" si a simulacrului de proces care a precedat executia. Fireste că e amărîtor să vezi că un asemenea proces, prezentat ca o manifestare a vointei populare, a fost un pretext pentru împuscarea Ceausestilor. Dar mi se pare superficial să declari că ti-e rusine că esti român din cauză că văzând o casetă video cu un număr redus de persoane si diverse reportaje ale TVR despre revolutia din România în direct, să ti se pară, de la distantă, că acesta e poporul român.
Mai recent, această mărturisire a rusinii e legată de conflictul din Iugoslavia, cu intentia de culpabilizare a celor care nu condamnă atacurile fortelor NATO împotriva Iugosla