Mă numesc Marius T., am 22 de ani, locuiesc în Bucureşti, sînt "office-holder" la o firmă de stat, student la Ştiinţe Politice la o universitate nefinanţată de la bugetul de stat. Îmi place fotbalul şi, cum locuiesc în vecinătatea stadionului "Ghencea", sînt adesea "oaspetele" lui.
De data aceasta, cu prilejul meciului inter-ţări, rivalităţile inerente şi agresive dintre echipele de club româneşti au făcut loc sau mai bine zis s-au contopit, dînd naştere unei aversiuni imense împotriva echipei adverse (pe teren) a României, şi anume echipa Ungariei. Intensei mediatizări a acestei partide, începută cu aproximativ două săptămîni în urmă, îi găsesc alt substrat decît cel sportiv-competiţional. Lumea (mă rog, lumea) s-a bulucit la casele de bilete, unde, după ce s-au pus în vînzare cîteva sute (restul s-a obţinut "ca la români"), preţul a crescut fabulos ajungînd pînă la un sfert din salariul unui bugetar mai norocos. Personalităţile (termen discutabil) politice şi-au găsit o bună ocazie de a ieşi la rampă cu declaraţii care n-au nici o treabă cu politica sau cu reforma. Formaţiuni politice care şi-ar pierde obiectul muncii fără existenţa unei anumite minorităţi în România au împărţit steguleţe tricolore suporterilor veniţi din toată ţara (la TV s-au prezentat imagini cu oameni de la sate din Transilvania despre care se spunea că sînt cei mai fideli suporteri ai echipei naţionale). Nimic rău în a da steguleţe spectatorilor, dar de ce numai la meciul cu Ungaria? Campania de incitare a celui care se pricepe la toate (poezie, politică, muzică, fotbal), l-am numit pe A. Păunescu (ale cărui cîntece îmi amintesc cutremurător de anii de "dinainte"), a dat roade în inima românului din tribune care-i urla versurile în subitul sentiment de naţionalism cu ocazia apariţiei echipei maghiare pe teren. Sau a "bozgorilor", căci vechile sloganuri specifice folclorul