Bunica din varful dealului.

Draga redactie,

Citesc cand si cand revista dvs. pe Internet sau atunci cand mi-o trimite mama si m-a impresionat in mod deosebit pagina dedicata bunicilor; sunt sigura ca acum cateva luni aceasta pagina n-ar fi avut asupra mea efectul pe care il are acum. Am incercat sa scriu cateva cuvinte frumoase asa cum sunt cele publicate in revista. In urma catorva esuari - mai mult patetice decat lamentabile - am ajuns la concluzia ca poate nici un articol de ziar nu va reda intru totul felul in care simt cand ma gandesc la "bunici".

Mamaie a murit in ianuarie si, intr-un mod greu de explicat, nu ma pot obisnui cu faptul ca nu mai este. Nu-mi pot aminti vreo vacanta pe care sa nu o fi petrecut la tara, la mamaie si la tataie, si nu cred ca am uitat vreun moment din tot acel timp.

De cate ori imi amintesc, mi se pare ca am trait intr-o alta viata: atat de departe se afla in timp si spatiu, incat uneori mi-e greu sa cred ca eu, cea de-acum, am fost vreodata acolo.

"Acolo" e un loc la capatul Ocnitei, pe care-l stiu parca numai scaldat in soare. Iar casa de la tara e pierduta printre dealuri, acolo sus, unde cooperativizarea n-a ajuns niciodata, insa nici postasul. Si-mi amintesc de mamaie, o fiinta fragila, vesnic trebaluind prin curte, vesnic zorindu-ne la vreo treaba si tot timpul cu aceeasi basma decolorata. Imi amintesc ca veneam apoi la scoala si scriam compuneri despre cat de mare ajutor le-am dat in vacanta - acea lucrare stereotipa pentru care de obicei luam zece. De cele mai multe ori asterneam pe hartie doar imaginatia; realitatea insa e la mine in suflet.

Foloseam cuvinte mari, pompoase, ca "bunicul si bunica" si in realitate nu i-am strigat niciodata asa: au fost doar mamaie si tataie si cuvantul "bunici" mi s-a parut intotdeauna oarecum prea pompos pentru oamenii simpli c