Plăcerea generalizărilor frapante nu ocoleste literatura română din perioada ^48-^89 despre care unii autori afirmă că e de o valoare îndoielnică sau lipsită de orice valoare, fiindcă a fost scrisă sub cenzură. Acest rationament, nu lipsit de temei, are cîteva defecte. Dar pînă la ele, să ne oprim la simpla lui afirmare publică. El porneste de la un efect, cenzurarea, pentru a da notă obiectului care a suferit acest efect, literatura. Pentru că, totusi, nu literatura e efectul cenzurii, ci aparitia acesteia din urmă e (si) un efect al literaturii. Nu e locul aici pentru a discuta pe larg despre cenzură, dar, ca orice institutie, si ea a cunoscut la noi o anumită evolutie. Una e de pildă cenzura anilor ^50, alta e cea a următoarelor aproximativ două decenii si în sfîrsit cenzura ultimului deceniu are si ea, propriile ei trăsături.

Autorii rationamentului despre care vorbeam pornesc de la prezumtia de vinovătie a literaturii publicate în România în acest interval. Dacă a trecut de cenzură, înseamnă că literatura s-a supus normelor acestei institutii, cu alte cuvinte nu contează ideea că autorul porneste de la libertatea lui interioară si că el are de-a face, la un moment dat, cu institutia cenzurii. Contează stricta existentă a cenzurii, ca barieră.

O asemenea viziune nu diferă prea mult de aceea a cenzurii din anii ^50 cînd literatura era judecată după criteriul unei ideologii prostesti, al cărei bilant era că literatura scrisă înainte de venirea la putere a noului regim era una "falsă", "burgheză". Unei ritosenii extremiste din acea perioadă, îi răspunde o ritosenie de aceeasi natură, în acest deceniu, atît doar că noul extremism se drapează în mantia democratiei.

În ^90, la Uniunea Scriitorilor, am văzut diversi autori care dresau demascări ale altor autori, cu o stiintă a procedeului care le venea dintr-o experientă exersată