Preliminarii

Înainte de a deveni om de teatru, în sensul literar al cuvîntului, Beaumarchais a fost esentialmente un om de spectacol, si nu al oricărui fel de spectacol, ci neapărat al celui cu panas, sclipitor sau uluitor prin deznodămîntul, bun sau rău, mereu neasteptat: a început prin a cinsti meseria de ceasornicar învătată de la tatăl său, cu o inventie brevetată de Academie; la harpă cînta ca nimeni altul, încît nu i-a fost greu să ajungă profesorul de muzică al printeselor, fiicele lui Ludovic al XV-lea; faima de cuceritor si aventurier galant, dincolo de căsătoriile de interes, aproape că i se cuvenea de la sine, si culmea, nu l-a împiedicat, sau doar cu rare exceptii, să repurteze succese si în afaceri. La 30 de ani, avea deja un titlu de noblete si cariera la curte asigurată. Nu a întîrziat să-si dovedească nici calitătile de agent secret, în tot felul de misiuni, mai mult sau mai putin periculoase, iar pe cele de dramaturg de geniu, chiar dacă manifestate în doar două piese - Bărbierul si Nunta lui Figaro, pe care unii pretentiosi nu le consideră suficient de convingătoare - posteritatea nu i le poate respinge cu nici un chip. Hotărît lucru, în ultima parte a secolului al XVIII-lea, Beaumarchais a ocupat ăl^avant de la scèneă în sens propriu, pentru că însusi destinul său s-a jucat si s-a hotărît de multe ori public, pe scena tribunalelor franceze, iar spectacolul oferit a tinut o lume întreagă cu sufletul la gură. Aproape toată viata Beaumarchais s-a aflat angajat în diverse litigii, dar între 1770 si 1778 procesele s-au tinut lant, ca într-un vîrtej nebunesc, ca într-un joc malitios de puneri în abis. Iată faptele, pe scurt:

În 1770 murea bancherul Paris-Duverny, cel care îl initiase pe Beaumarchais în afaceri si căruia îi datora în mare parte bunăstarea sa materială. Murind, acesta îi lăsa averea nepotului său, co