Specia folclorică "minoră" a încurcăturilor de limbă a fost la noi mai putin studiată, nu numai în raport cu speciile "majore" (basm, baladă etc.), ci chiar în comparatie cu tipurile de texte mai asemănătoare: descîntece, ghicitori, numărători din jocurile de copii. Cele din urmă puteau fi mai usor legate de teme "serioase", mitologice, în vreme ce jocul pur lingvistic părea să rămînă ancorat în gratuit (ceea ce, după criterii răspîndite, echivalează cu o acuzatie de superficialitate). Din punct de vedere strict lingvistic, interesul pentru aceste jocuri de limbaj ar trebui să fie cu atît mai mare; e drept însă că ele nu sînt nici foarte numeroase, nici foarte variate. De fapt, nu există la noi nici măcar o formulă definitiv impusă pentru a le desemna. (Acest fapt nu e totusi neobisnuit: se stie că anumite tipuri de mesaje orale nu au neapărată nevoie de o etichetă, de un nume, pentru a circula: structura lor si mai ales formulele introductive sînt suficiente pentru recunoastere. E normal ca un proverb să fie introdus prin "vorba ceea", iar circulatia bancurilor nu se bazează pe identificarea explicită a speciei, fiind suficient un semnal de tipul "o stii pe aia cu...?".) Folcloristica noastră traditională a propus ca denumiri pentru "probele de dictie" sintagmele frămîntare de limbă sau frîntură de limbă; ambele, cu un iz arhaic si popular, datorat substantivelor frămîntare si frîntură ("frîngere"). Sintagma frămîntări de limbă apare de exemplu la G. Dem. Teodorescu, la Tudor Pamfile (în Jocuri de copii), fiind păstrată si de alti folcloristi (de exemplu de Ovidiu Papadima, în Literatura populară română, EPL, 1968). E înregistrată si de dictionarul academic (DA, litera F, 1934), cu definitia: "fraze încîlcite, alcătuite numai din combinatiuni de cuvinte greu de rostit, cu spunerea cărora (repede si fără greseală) se ia la întrecere tineretul, pe