Cartea lui Mircea Cărtărescu de la Humanitas, intitulată Postmodernismul românesc, are, între altele, meritul de a relansa (dacă nu cumva de a lansa pur si simplu) la noi dezbaterea despre cel mai la modă fenomen cultural din lume. Reactiile au fost imediate. Bănuiesc că autorul s-a asteptat ca ele să fie contradictorii, entuziaste si ironice, deopotrivă vehemente si superficiale. Faptul intra în regula jocului postmodern, care are în vedere o epidermă, nu e asa, fierbinte. Despre înlocuirea hermeneuticii moderne printr-o erotică postmodernă a textului a vorbit deja Susan Sontag: ar fi de observat în plus că plăcerea pielii nu este la postmoderni, o dată cu frigiditatea lor fată de sensul de dedesubt, cu desăvîrsire fără consecinte; mîngîierile pe care ei le preferă analizelor devin un joc cu focul. Arse, în contactul cu epiderma lumii si artei, degetele postmoderne fumegă transparent.

Nu mi-am propus, în acest editorial, decît să semnalez o aparitie care mi se pare importantă. Mă despart, în această apreciere, de opinia lui Alex. Stefănescu, probabil, unul dintre primii recenzenti ai studiului (România literară, nr. 21), care a împins gustul postmodern pentru ludic pînă la a afirma că o carte despre postmodernismul lui Cărtărescu ar fi fost nesfîrsit mai valoroasă decît cartea lui Cărtărescu despre postmodernism. În pofida tezei unui Federman, cum că însăsi critica devine sub pană postmodernă critifiction, adică, pe româneste, o harababură, un ghiveci sau un vîrtej, studiul lui Cărtărescu este închegat, logic si chiar academic, dată fiindu-i destinatia (teză de doctorat). Nu e de mirare. Toate studiile majore consacrate de postmoderni dezmembrării discursului critic în postmodernitate sînt, de altfel, perfect coerente, de la acelea ale lui Hasan si Lyotard din anii '70 si pînă la acelea ale lui Eco sau Vattimo din anii '80 si '90. Aceasta