Una din primele delegatii culturale românesti care, la începutul anilor ^50, a vizitat China prietenă, l-a avut printre componenti pe artistul poporului Costache Antoniu, neuitatul interpret al Cetăteanului turmentat în Scrisoarea pierdută regizată de Sică Alexandrescu. La întoarcerea din voiaj, el fu înconjurat de confratii din teatru si unul dintre acestia îi puse întrebarea capitală: cum e China, nene Costache? Răspunsul veni prompt, pe cât de lapidar pe atâta de memorabil: China, dragii mei, este de nerecunoscut!

S-a făcut mult haz de ceea ce tuturor li s-a părut că era, în acea replică pe cont propriu a popularului actor, o performantă de non-sens si de comic fără voie. Cum ar putea fi, adică, de nerecunoscut ceva ce vezi pentru întâia oară?

Întors si eu din China, după o călătorie recentă de cincisprezece zile, mărturisesc că amintita replică a lui Costache Antoniu, intrată în anecdotă, nu-mi mai apare chiar lipsită de sens si nici comică. Si eu as putea să afirm că, într-un anume fel, China este de nerecunoscut.

Nu am recunoscut-o, vreau să spun, în imaginile despre ea cu care pornisem de-acasă, în reprezentările pe care mi le făcusem în temeiul celor citite sau auzite, un esafodaj de informatie culturală sortit să se prăbusească la primul contact cu ceea ce am văzut, ca să zic asa, la fata locului. Mai nimic din ce stiam înainte nu semăna cu ce am găsit acolo, nu se potrivea, nu era confirmat de întâlnirea cu China reală.

Ne-am trezit proiectati, eu si ceilalti patru camarazi temerari de expeditie, - Doina Cetea, Eugen Negrici, Ioan Holban, Constantin Novac -, într-un spatiu vast al neprevăzutului, al surprizelor necontenite, al contrarierilor ce ne asaltau la tot pasul. Tot ce ni se arăta era altfel decât anticipasem si mai tot ce vedeam era altceva, în esentă, decât ni se păruse la început că este. Surprizele