Abia după ce am văzut filmele franceze din rîvnita competitie a Cannes-ului, am înteles ce voia să spună Catherine Deneuve cînd, la întrebarea "Festivalul de la Cannes e o bună vitrină pentru un film?", a răspuns: "Pentru filmele si actorii francezi e o expunere foarte periculoasă, uneori dureroasă..."

E vorba, aici, de un orizont de asteptare exacerbat, e vorba de plasarea într-un context international care schimbă perspectivele si "minimalizează" obiectul, e vorba de o suprapunere critică, de cele mai multe ori cu efecte distrugătoare.

Dacă, în prima zi a festivalului, i-ai fi putut privi cu invidie pe cei trei tineri regizori alesi să reprezinte Franta în marea cursă, în ultima zi, după ce i-ai văzut trecuti prin colimatorul necrutător al Cannes-ului -, îi mai puteai privi doar cu milă: atît de tineri si deja... consumati? După un esec la Cannes, un regizor, orice ar face, rămîne multă vreme cu onoarea nereperată. Sigur că există esecuri si esecuri. Există chiar si esecuri glorioase, pur conjuncturale, care plasează, în fond, o operă, înaintea timpului ei (vezi "esecul" initial al Aventurii lui Antonioni, fluierate de public, la Cannes, neîntelese pentru o clipă)... S-o recunoastem: nici urmă de glorie în esecul tinerilor de acum. Nici urmă de amprentă specială. Privindu-le filmele, dacă n-ai sti de cine sînt făcute, ai crede că lupii tineri sînt bătrîniciosi si fără "ghiară"... Ca si nostalgia, tineretea nu mai e ce-a fost odată. În ^99, festivalul a aniversat 40 de ani de la "1959, editia Celor 400 de lovituri". Competitia a respins, atunci, Hiroshima, mon amour, de Alain Resnais, cotat drept "cel mai îndrăznet si mai novator film al anului" ("ca să nu ofenseze diplomatia americană!"; ce vremuri!). În schimb, o bătălie istorică a fost cîstigată de Nouvelle Vague, prin alegerea lui François Truffaut în selectia oficială (e drept,