Cu această afirmaţie sfîrşeau invariabil toate 'riturile de trecere' autohtone, adaptate vastului spaţiu al cîmpiei Bărăganului, la care am asistat în copilăria mea. Afirmaţie care mi-a revenit instantaneu în gîndire citind articolul Costumul de ultimul drum, al domnului Octavian Gabor. Articol publicat în numărul 330 al revistei Dilema, revistă expediată cu o sfîntă regularitate de către părinţii mei la mare distanţă de casă, spre gloria Poştei Române (nu s-a 'rătăcit' încă nici un număr) şi disperarea bugetului familial.
Nu aş fi scris aceste rînduri dacă nu aş fi citit acum cîteva zile, la început mai mult atras de straniul titlu al cărţii La mort et l'oubli (Moartea şi uitarea) apoi din ce în ce mai interesat de modul interesant în care este prezentată moartea şi fenomenul morţii în Occident, la ora actuală. Cartea este editată de 'Societatea de Studii Thanatologice din Elveţia' (îi vom spune STE), cu sediul în Geneva, societate care, după cum singură se autodefineşte, 'tinde să depăşească un tabu social şi încearcă să analizeze un aspect fundamental al condiţiei umane'.(...)
În comitetul director al STE găsim un păstor, un antrepenor de pompe funebre, un economist, un antropolog, un sociolog, un arhitect, un profesor de artă. STE organizează în fiecare an un serios şi 'select' colocviu internaţional (Michel FOUCAULT era unul dintre participanţii cei mai fervenţi), încercînd să facă 'l'archéologie du savoir' pe tema morţii în societatea contemporană. Totul are un caracter bine organizat, munca lor de cercetare are uneori aspecte nebănuite (cine s-ar fi gîndit la calcule de rentabilitate pentru o întreprindere de pompe funebre?), rezultatele cercetărilor sînt valorizate şi valorificate de o manieră inteligentă.
Revenind 'acasă' şi la articolul din Dilema nu am putut să nu remarc tonul special (să-i spun 'glumeţ'? nu ştiu dacă este terme
