Dintre prietenii dispăruti, cel mai mult m-a obsedat Marcel Mihalas. Luciditatea lui mă făcuse cîndva să-l asemăn cu inginerul Kirillov, fără a mă gîndi la sfîsitul eroului dostoievskian. Înainte ca ea să atingă limita si să treacă în opusul său, Marcel mi-a descris starea în care se afla, cu o logică perfectă. Am aflat astfel tot ce se poate afla de la altcineva despre spaima de a fi urmărit 24 de ore din 24, fie că ea se întemeia ori nu pe ceva real. Mai tîrziu, cînd l-am vizitat la Spitalul nr. 9 , mi-a spus că era urmărit si acolo ca si afară. Atunci am dat totul pe seama bolii care se agravase. Ulterior, cînd am aflat cum era utilizată psihiatria pe vremea aceea, n-am mai stiut ce să cred. Poate si fiindcă mă obseda faptul că, după tratamentul la care a fost supus, Marcel a intrat într-o fază de euforie total nepotrivită cu firea lui si m-a făcut să mă gîndesc că, atunci cînd va percepe cu alti ochi perioada aceea, ar putea să cadă într-o tristete si mai adîncă.

Nu peste mult, am plecat într-o călătorie si am vorbit despre el cu mai multi prieteni comuni aflati în exil. La întoarcere, i-am telefonat si am stabilit că ne vom întîlni să-i povestesc cum a fost. În aceeasi zi mi s-a comunicat că în absenta mea boala tatei s-a agravat si m-am dus la Godeni, unde am rămas cu el pînă a trecut dincolo, cu seninătatea omului care credea si era convins că în lumea cealaltă îl astepta sora mea.

După un sir de sapte morti - care începea cu Noica si, pentru mine, se încheia cu el - am aflat că s-a sinucis Marcel. În drum spre biserica în care a fost depus ( cu îngăduinta unui preot care s-a făcut că nu stia că si-a luat singur viata ) mi-am amintit de Mazilescu care se întreba obsesiv ce fel de tară e România dacă s-a întîmplat tot ce s-a întîmplat cu ea si nu s-a sinucis nici un poet. Ca să nu mă gîndesc la sinuciderea lui Marcel, mă gîndea