Stiu, cuvîntul din titlul editorialului meu nu se mai poartă. Acum se spune evaluare sau test sau altfel. Dar cred că toată lumea întelege la ce mă refer. Luna iunie, la sfîrsitul căreia ne aflăm, este, de la gimnaziu la universitate, luna examenelor: capacitate, admitere, examen de an, licentă, masterat. Bacalaureatul bate si el la usă. Cei interesati si rudele lor iau cunostintă de rezultatul individual: admis, respins ori nota cutare. Opinia publică e hrănită cu statistici: atît la sută, promovati la capacitate, atît la sută, bacalaureati. Simularea unora dintre aceste examene creează panică. Procentul de reusită prea mic îi alarmează atît pe părinti, care-si văd odrasla rămasă cu studiile neterminate, cît si pe mai marii învătămîntului, care-si văd reforma periclitată. Asa că trecerea de la simularea examenului la examenul propriu-zis atrage de obicei o reducere calculată a nivelului de dificultate. Si, uite-asa, aproape toate loazele se văd de pildă capacitate să meargă la liceu. La această actiune umanitară, ministerul are sprijinul neprecupetit al profesorilor însisi (e, de altfel, singurul caz de cooperare nesilită), care, asemenea pedagogului de scoală nouă din Caragiale, dau elevilor răspunsul mură-n gură. Mai grav e că, pe lîngă "nu e asa că...?", onorabilii dascăli recurg la suflat (metodă pe care au suflat-o, cum se spune, elevilor însisi) si la copiută (fosta fituică), nu de alta, dar ca să-i ajute cît de cît pe bietii candidati. Românul a luat, pînă una-alta, din spiritul economiei de piată doar trucurile care-l împiedică să dea faliment: ca să-si asigure normele, profesorii de liceu fac tot posibilul ca să-i vadă intrati pe absolventii de capacitate; la rîndul lor, elevii migrează de la un liceu cu multi solicitanti la altul cu mai putini, ca să scape, eventual, de admitere. În aceste conditii, nota nu mai este o sperietoare iar pregătire