Cînd spuneam că Eminescu îsi ignoră contemporanii, nu făceam o figură de stil: cea mai sumară trecere în revistă a poeziei europene ne situează în mijlocul unui paradox stupefiant si greu de consecinte.
Să vedem! Eminescu avea sapte ani cînd apăreau Les Fleurs du Mal. Unul dintre ultimii poeti francezi de ecou european si, în orice caz, primul poet cu adevărat modern îsi lua zborul. Peste cîtiva ani, se consuma aventura izolată a lui Lautréamont, iar Rimbaud îsi scria primele versuri; în anul mortii lui Eminescu, visul mallarméan extremist fusese deja formulat - poezia atinsese, pentru a spune astfel, propria sa limită ontologică.
În Germania, după Heine, romantismul ultim lua treptat forma esoterismului din ce în ce mai evanescent, pentru a ajunge la modernismul lui Stefan George; pe latura opusă, poezia socializantă si mizerabilistă făcea primele victime, destul de numeroase. Tot un fel de prim modernism reprezintă si pre-rafaelismul lui Dante Gabriel Rosetti, atît prin versul cizelat, epurat, cît si mai ales prin noua viziune asupra artei versurilor (Walter Pater). În schimb, în Italia, doi mari poeti, Carducci si Pascoli, redescopereau clasicismul agrest si aspru în numele apropierii de realitate. Europa trăia intens atmosfera ce se va chema curînd fin-de-siècle. Marii scriitori din ultimele decenii ale veacului trecut se află cu totii, constient sau inconstient, în umbra simbolicului ăom din subterană, creat de Dostoievski în 1864.
Există la Eminescu vreun ecou - unul singur! - din această frămîntare? Onestitatea ne obligă să răspundem că aproape nici unul - cuvîntul aproape fiind, în ocurentă, o litotă galantă. Si nu ne referim la cunoasterea de către poetul român a poeziilor sau a numelui cutărui autor dintre cei mentionati (aici toate ipotezele sînt teoretic permise), ci la faptul că substanta si sensul evolutiei poezi