Ne aflăm aproape de sfîrsitul stagiunii. Tristă, săracă, alarmantă. Pe 14 iunie însă, am trăit bucuria si emotia unui spectacol splendid: Iluzia comică de Pierre Corneille în regia lui Alexandru Darie, la Teatrul de Comedie. Si mi-am adus a-minte de Visul unei nopti de vară, pus în scenă imediat după Revolutie, spectacol care a bătut cinci continente si care, paradoxal, i-a adus regizorului decizia de a părăsi Comedia, punînd capăt unor tensiuni, si de a pleca la Bulandra. Acolo au urmat Mephisto, Poveste de iarnă, Iulius Caesar, Trei surori, 1794. Să nu uităm de invitatiile numeroase de a lucra afară. Si la Freiburg, si la Tokio, de exemplu, oamenii pe care i-am întîlnit, intersectîndu-mă cu urmele lui, se luminau la fată, pur si simplu, cînd îi pomeneam numele si îmi însirau povesti peste povesti.

În Iluzia comică se împletesc, desigur, multe dintre elementele recognoscibile ale stilului Darie, este si o însumare a spectacolelor de pînă acum realizate împreună cu scenografa Maria Miu si cu o trupă în adevăratul sens al cuvîntului. Ei i s-a adăugat pe parcurs un exceptional compozitor de muzică originală pentru scenă, Adrian Enescu. Dar mai este ceva, bănuiesc, care poartă această montare într-o zonă a libertătii interioare, a unui soi de aristocratie teatrală: dorul de Giorgio Strehler. Aripa lui Strehler se simte minunată si protectoare peste acest spectacol. Tonurile costumelor, eclerajul atît de rafinat, jocul umbrelor chinezesti, imaginile picturale, stilul rostirii, toate ne duc cu gîndul la Insula sclavilor, la Iluzia comică, montări ale lui Strehler, dacă ar fi să le numim doar pe acestea. Este un omagiu pe care Alexandru Darie a simtit nevoia să i-l aducă acestui maestru al teatrului pe care regizorul nostru l-a cunoscut la Milano, chiar la Piccolo Teatro, care i-a găzduit Poveste de iarnă în cadrul Uniunii Teatrelor Europene din care Te