Lola e o fată cu o claie de păr rosu aprins, cu un temperament pe măsură si cu o energie dementială. Cale de un film, Lola aleargă cu disperare prin Berlin. E îndrăgostită, si de această fugă depinde viata iubitului ei. Lola e jucată de o actrită de mare fortă, Franka Potente (nume predestinat; dar, în paranteză fie spus, posesoarea numelui nu vorbeste deloc italiana). Asa cum, pe vremuri, o generatie s-a regăsit în Rebelul fără cauză, să zicem, publicul tînăr al Germaniei anului ^98 si-a adjudecat Lola; filmul a avut un ecou extraordinar si, dacă n-a devenit încă, va deveni, în scurt timp, ceea ce se cheamă un film cult.

Am văzut Lola fuge (care rulează, acum, la noi, cu titlul, poetizant, ca si la francezi, Aleargă, Lola, aleargă), anul trecut, la Mostra venetiană. Într-un context în care, la un moment dat, senzatia e că toate filmele seamănă între ele, Lola a spart monotonia, cu o tinerete trepidantă: era altceva! Autorul, Tom Tykwer, un tînăr neamt de 34 de ani, cu un aer modest si jovial, face parte dintre regizorii care au crescut mîncînd cinema pe pîine; încă de la 9 ani, a intrat în functie, filmînd, în grădina casei, pe 8 mm, tot felul de povesti, de preferintă de groază. Impresia privitorului e că Tom Tykwer, spre deosebire de atîtia alti regizori, nu s-ar putea exprima altfel decît prin cinema. Farmecul Lolei rezidă într-un "specific cinematografic" ostentativ, necomplexat, plin de vitalitate. În fond, Lola fuge e o "artă poetică" a unui cineast tînăr, care, povestind si repovestind, jonglînd cu tehnicile, cu efectele, cu motivele, cu tonalitătile - îsi caută propriul cinema. Regizorul e ca un pianist talentat angajat într-un local de mîna a doua, si care, în clinchet de pahare, îsi plimbă mîinile pe clape si improvizează pe teme mari. Nu e Simfonia destinului, dar e un ecou jucăus, tocmai al ei.

Ca să-si salveze iubitul, Lola af