Se vorbeste tot mai des în ultima vreme despre "fenomenul Aliantei pentru România". Un partid care cîstigă voturi fără să facă gesturi spectaculoase, cu un balans interesant între putere si opozitie. Un partid care si-a făcut drum spre încrederea persoanelor cu venituri mari, instruite, dar probabil că si spre dezamăgitii de PD. Un PDSR fără corupti si fără extremisti cu simpatii vadimiste, asta a fost prima imagine a Aliantei. Se pare însă că pentru adevăratii simpatizanti ai partidului dlui Iliescu plecarea cîtorva dintre cei socotiti stîlpii partidului a fost mai curînd un îndemn la strîngerea rîndurilor decît un semnal de abandonare a corăbiei pedeseriste. Din această perspectivă, Alianta a trebuie să-si confectioneze un discurs politic destul de aparte. Nemaiputînd miza pe votantul cu partidul abandonat, Alianta a renuntat la imaginea sa initială de PDSR plus moderatie, minus corupti, plus prooccidentalism, minus obsesiile statului closcă pentru întreprinderi falimentare.

Partidul dlui Melescanu si-a construit treptat o identitate de tip nici PDSR, dar nici coalitia de la putere. Stiind că nu se poate atinge de nici unul dintre fronturile devotatilor, Alianta si-a întors mesajul spre nemultumitii care cad între PDSR si coalitia de la putere. Si asta cu o pendulare inteligent reglată, astfel încît să trimită la momentul potrivit dinspre centru dreapta sau dinspre centru stînga, asa cum sînt ele percepute la noi. Asta în ciuda faptului că s-a străduit să dizloce din USD partidul de tip breloc al dlui Cunescu. Profesînd social-democratia, Alianta a avut, în permanentă, o binevoitoare deschidere si către centru dreapta, evitînd cu îndemînare eventuale reprosuri doctrinare, gratie acestei atitudini de tip nici, nici.

Ce vrea de fapt partidul dlui Melescanu? În primul rînd să aibă siguranta intrării în Parlament după viitoarele aleger