Întotdeauna, partidele se creează în funcţie de interesele mai ales economice ale unor categorii sociale, încît e potrivit a spune că partidele sînt expresia unor grupări de interese. La noi, ţară agrară, în care peste 90% din populaţie (şi activă) locuia la sate şi se ocupa de agricultură, încă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cînd s-au constituit partidele (PNL în 1875 şi Partidul Conservator în 1880), interesul fundamental care îi despărţea era atitudinea faţă de problema agrară. O problemă agrară mereu inflamabilă, pentru că ţăranii (cei ce lucrau pămîntul) nu-l deţineau în proprietate, cu excepţia unei foarte subţiri pături de răzeşi. Cuza vodă, ajutat de primul său ministru Mihail Kogălniceanu, a voit să diminueze această disparitate, împroprietărind pe ţărani. Marii proprietari s-au opus cu înverşunare şi după un răsunător discurs în parlament împotriva plănuitelor reforme, în 1863, primul ministru al ţării, Barbu Catargiu, fruntaş al conservatorilor ce se vor constitui în partid, cum spuneam, de-abia în 1880, a fost asasinat sub dealul Mitropoliei, în trăsura care îl ducea acasă. Şi taina complotului a fost atît de bine păstrată încît niciodată secretul n-a fost dezvăluit. Văzînd că împotrivirea marilor proprietari e atît de înverşunată, domnitorul şi primul său sfetnic au făptuit, la 2 mai 1864, o lovitură de stat care, odată cu dizolvarea parlamentului, au promulgat, prin decret domnesc, reforma agrară. Deşi foarte importantă la vremea ei, reforma agrară a lui Cuza şi Kogălniceanu s-a dovedit a fi destul de repede, după vreo două decenii, insuficientă, proprietăţile ţărăneşti constituite fărîmiţîndu-se prin fatalitatea moştenirilor (fenomen cunoscut sub numele de situaţia însurăţeilor). Mai tîrziu, după răscoala din 1907, istoricul Radu Rosetti, în cunoscuta sa carte Pentru ce s-au răsculat ţăranii (am reeditat-o, în 1987, sub îngrijirea me