"Ce citim?" este, într-o succesiune logică, o întrebare ulterioară altora de genul "Citim?", "Cum?", "Cînd?" şi "De ce?", aglomerările retorice putînd continua la infinit. Indubitabil, este de dorit să citim, pentru motivul că, în mod evident, simpla noastră existenţă nu este suficientă; trăim mult prea puţin şi mult prea puţine pentru a fi satisfăcuţi doar cu atît. Pe de altă parte, pot spune din proprie experienţă că cititul creează dependenţă; în liceu ajunsesem să tresar la simpla vedere a cuvîntului (!) cărţi, să practic un boem window-shopping (librării, anticariate, expoziţii). Mai mult decît atît, cărţile lui Mircea Eliade - Romanul adolescentului miop, Jurnal, Memorii - sau Un om sfîrşit al lui G. Papini erau pentru mine o modalitate permanentă de a mă complăcea într-o dulceagă şi călduţă senzaţie de erudiţie ambulantă, alimentîndu-mi şi o anume voluptate (nocivă, dar nu mai puţin plăcută) în a continua astfel şi în a crede cu convingere că lectura şi cărţile îmi sînt vitale şi suficiente. Orice citim este folositor, paradoxal chiar şi o carte proastă, cu condiţia ca lectorul să fi atins un punct de minim discernămînt, prin care să-şi asume valoarea derizorie a cărţii respective, convertind-o în ceva constructiv. Există o vîrstă la care unele lecturi sînt nocive, cînd cărţile ne tulbură şi nu numai că nu ne ajută să ne găsim sau să ne dea ceva, ba din contră, ne fac să ne pierdem cu totul. Pentru a nu mă... pierde eu acum în abstracţiuni şi generalizări amintesc, concret, de Bucuria vieţii a lui Irving Stone (biografia deloc romanţioasă a lui Vincent Van Gogh); citită în clasa a VIII-a, m-a tulburat într-atît, încît pot spune că mi-a provocat o adevărată criză, mai

mult sau mai puţin... metafizică, dar de o acuitate extremă. La fel şi Vacanţă de Crăciun a lui Somerset Maugham (clasa a IX-a), al cărei personaj excentric în gîndire şi cu caracter f