Acum exact două luni, a 52-a ediţie a Festivalului de la Cannes îşi anunţa cîştigătorii într-un cor de huiduieli şi fluierături... Nu avea să fie decît semnalul unei campanii de presă denigratoare care încerca să facă din Cannes ţapul ispăşitor al scăderii interesului pentru Cinema, din Gilles Jacob - delegatul general al festivalului - "naşul" respectivului ţap şi din David Cronenberg - preşedintele juriului - instrumentul parşiv al acestui pretins cinecid. Ofuscate de "politica elitistă" a festivalului, mass-media americane, la care s-a adăugat segmentul populist al presei franceze, au menţinut, timp de săptămîni, gălăgia mediatică, profitînd de "originalitatea" palmaresului pentru a continua la suprafaţă bombănelile în surdină... De cealaltă parte, publicaţii precum Cahiers du cinéma, Les inrockuptibles, Le Monde sau Libération, în încercarea de a dovedi "legitimitatea" opţiunilor juriului, au căzut în extrema cealaltă, cauţionînd nu doar deciziile îndrăzneţe (L'Humanité), dar şi pe cele indefandabile (Libé a găsit "inspirată" premierea neprofesioniştilor din acelaşi film). Paradoxul acestui război nu este că, în mod evident, nu există nici învingători, nici învinşi, ci că ediţia de anul acesta nu prea merita efortul unui zăngănit de arme... Altfel spus, dacă la Cannes '99 am fi văzut măcar o mînă de capodopere a căror absenţă din palmares ar fi echivalat cu un scandal, atunci, scandal să fi fost! Dar ediţia a 52-a a fost una în care maeştrii au venit nu cu manifeste, ci cu "lucru manual"... Exceptînd deziluziile (Carax, Sokurov), competiţia oficială a fost un şir de pelicule admirabile purtînd semnături ilustre (Almodóvar, Lynch, Kitano, Egoyan...) şi altele oarecare, la care semnăturile nici nu mai contează. În aceste condiţii, un "scandal" e nu doar inadecvat, ci şi imoral. Una peste alta, singurul film cu adevărat provocator, radical, fără compromisuri