În 1944 existau în România doar cîteva sute de membri ai partidului comunist; în decembrie 1989, erau aproximativ patru milioane. O lună mai tîrziu, în ianuarie 1990, comuniştii dispăruseră cu desăvîrşire din România, mai mult, ţara devenise integral anticomunistă, într-o deplină unanimitate liber înfăptuită. Comunismul trece, unanimităţile rămîn. Sau, măcar, obsesia lor. Această admirabilă solidaritate naţională în metamorfoză instantanee, căci devenirea întru anticomunism s-a produs fulgerător şi fără vreo acţiune de purificare politico-ideologică, a avut cîteva spectaculoase şi deopotrivă specifice efecte. În România, spre deosebire de alte ţări din Est, nu au existat şi nu există, după 1989, neo-comunişti, fie aceştia auto-definiţi ca atare, fie socotiţi astfel; oricum, rolul lor în viaţa politică democratică din Ungaria, Polonia, Cehia şi chiar din landurile răsăritene ale Germaniei nu a fost nici unul secundar, nici unul nociv pentru evoluţia acestor ţări. Nu e deloc improbabil ca în aceste ţări neo-comunismul să fi reprezentat mai curînd o soluţie de detaşare critică, dusă progresiv pînă la desprindere completă de comunism, decît o formă de supravieţuire a comunismului. Asemenea doar aparent paradoxale evoluţii se înregistrează şi în alte părţi: în Franţa, de exemplu, guvernul socialist al lui Lionel Jospin (care cuprinde şi miniştri comunişti) a făcut, în doi ani, considerabil mai multe privatizări decît cele două guverne de dreapta care îl precedaseră. Dacă în România neo-comunişti n-au fost, au apărut - în schimb?! -, cripto-comunişti, o specie oarecum invizibilă şi oricum subterană, clandestină, camuflată, cum de altfel se poate deduce din însăşi denumirea ei. Nu se cunoaşte, totuşi, nici un caz de cripto-comunişti care să-şi fi asumat, fie şi prin confruntarea cu probe

incontestabile, această identitate; dar numărul presupus al criptocomunişti