Pe piaţa cărţii româneşti e un haos desăvîrşit. O carte apărută chiar în marile oraşe din ţară e de negăsit la Bucureşti şi invers. Nimeni, practic, nu înregistrează aceste apariţii care, cred, nu apar nici în evidenţele fondului legal al cărţii. O viitoare bibliografie a apariţiilor din ultimul deceniu va fi o operaţie dacă nu efectiv imposibilă, oricum defectuoasă pînă la hazard. Zăpăceala e, aici, totală şi aiuritoare, totul sustrăgîndu-se unei evidenţe posibile şi necesare. Se spune că ar exista, astăzi, înregistrate 2000-2200 de edituri în ţara românească. Sigur, majoritatea dintre ele sînt edituri de buzunar, producînd două-trei cărţi pe an. Greul îl duc cîteva zeci de edituri (dacă nu chiar mai puţine), care tot publică titluri de carte. Şi ele, să nu contenim a o sublinia, sînt cărţi bune de mult devenite necesare. Din păcate, ele nu ajung la dispoziţia tuturor cititorilor virtuali. Cu aceasta intrăm în capitolul halucinant al difuzării. Din păcate, România este probabil singura ţară civilizată din lume căreia îi lipseşte, acum, un comerţ de carte en gros, care să asigure buna distribuire a cărţii pe întreg teritoriul ţării. Unele edituri mai serioase procedează prin a bate ţara, de-a lungul şi de-a latul, cu microbuze încărcate cu carte pe care le achiziţionează, după vrere, companiile de librării din centrele judeţene ca şi noile librării independente existente. Altele îşi alcătuiesc, ca mai înainte, planuri de apariţii pe o perioadă dată, le trimit tuturor companiilor de librării, aşteptînd, înfrigurate, de acolo, comenzi, în funcţie de care îşi stabilesc tirajul unei cărţi. Apoi expediază cărţile solicitate cu colet poştal. Mai sînt, în Bucureşti sau provincie, cîteva reţele particulare de desfacere (pe tarabe sau aiurea) care primesc, şi ele, un anume număr de cărţi dintr-un titlu, dovedindu-se, în general, corecte. De aici încolo începe blocajul,