Spune-mi ce citeşti ca să-ţi spun cine eşti? Mi se pare că această formulare sub formă de adagiu nu poate fi raportată deloc la situaţia României postcomuniste. Dacă mă limitez la realitatea observată de mine cotidian, la viaţa universitară, sînt obligat să constat cum sărăcia opţiunii ne interzice să vorbim despre o posibilă libertate. Această absenţă este cu atît mai şocantă cu cît, din 1989, miniştrii succesivi ai Educaţiei Naţionale şi administraţiile succesive ale universităţilor au repus în drepturi disciplinele pe vremuri interzise (sau reduse la minim) de către guvernele epocii comuniste: sociologia, antropologia socială şi culturală, ştiinţele politice, noile orientări fenomenologice în filozofie, noile reflecţii asupra discursului istoric şi altele, tot atîtea cîmpuri ale cunoaşterii, similare cu cele predate în universităţile occidentale. Dar deocamdată toate acestea asta şi rămîn: titluri; ele au nevoie de un fundament şi fundamentul nu poate fi redus la competenţă, fie ea şi rapid dobîndită, de către profesori, ci este necesar şi materialul pedagogic, adică reviste şi cărţi. După 1989, numeroşi intelectuali şi universitari români s-au refugiat în modelul României dintre cele două războaie. Or, dacă e să ne luăm după cataloagele bibliotecilor din România anilor 1920-1930, se poate constata că ele ţineau ritmul cu ceea ce se publica în Europa Occidentală. Astăzi, autorităţile se plîng că ţara e săracă! Găsesc că argumentul nu este doar slab, ci şi fals. Nu banii lipsesc, dacă e să ne luăm după scandalurile succesive care zguduie sistemul bancar, ei sînt doar irosiţi. Ba mai mult, argumentul este de două ori fals, pentru că autorităţile universitare din ţară au semnat un impresionant număr de acorduri de cooperare culturală şi academică cu instituţiile occidentale, şi nu e deloc clar de ce aceste acorduri includ atît de rar achiziţionarea de cărţi şi