De cînd avem ziare şi televiziuni multe, mai multe decît ne puteam imagina cu nici zece ani în urmă, am început să ne transformăm în devoratori de realitate mediatizată. Nu mai putem trăi fără ştiri, iar pentru că nu ne-am dezvăţat cu totul de obiceiul (de pe vremea Scînteii) de a acorda credibilitate totală (sau aproape) mijloacelor de informare, avem adeseori pretenţia că "ştim" ce se petrece în ţară pentru că "am citit în ziar" sau "a arătat la televizor". Reportajul însă este un gen complex, diferit de simpla relatare de la faţa locului. În manualele de jurnalism, reportajul este definit nu doar prin informaţia culeasă de reporter "pe teren", dar şi prin prelucrarea informaţiei şi plasarea ei într-un context care să recompună cadrul în care se petrec faptele, atmosfera, culoarea locală etc. După ce a cochetat multă vreme cu literatura (exemplele lui Geo Bogza sau Brunea-Fox sînt cele mai cunoscute pentru dimensiunea literară a reportajului), acest gen a devenit, în jurnalismul modern, mai riguros şi mai "sec", fără să excludă însă nici expresivitatea, nici regulile bunei compoziţii. Aparent, presa românească (scrisă şi audiovizuală) îşi face datoria faţă de acest gen: multe ziare au pagini de reportaj, iar principalele televiziuni au, şi ele, emisiuni speciale. Dacă încercăm să evaluăm conţinutul lor, observăm însă că modelul predominant este reportajul "de senzaţie": reporterul român se pune pe treabă (sau este pus de către şefii săi) doar cînd crede că a dat peste un subiect ieşit din comun. Sînt alese, de obicei, mediile sociale şi umane care au un potenţial de neobişnuit cît mai mare: nici un post TV n-a ratat ocazia de a prezenta reportaje despre prostituate, despre casele de copii, despre spitalele de boli psihice, despre familii dezmembrate în care copiii îşi poartă singuri de grijă ş.a.m.d. Gazetarii din presa scrisă s-au apucat şi ei, după o idee