Cînd ştii că poţi citi pe Internet scrieri de prin biblioteci americane, priveliştile cu şiruri de cărţi vechi aşezate direct pe jos au pentru oricine un parfum de epocă. Dar cum parfumul Internetului încă e prea scump în România, cărţile vechi rămîn o soluţie pentru majoritatea studenţilor şi nu numai. O plimbare prin faţa Universităţii înseamnă o întîlnire cu kilograme de cultură care zac pe trepte, pe tarabe, în praf, toate pigmentate cu o căldură toridă şi gaze de eşapament, aşa cum îi stă bine celei mai poluate zone a oraşului. Printre volume, ascunşi după tarabe sau tolăniţi pe treptele clădirii găseşti tot soiul de oameni, de la boemi care se exprimă greu şi vorbăreţi, despre vremurile trecute, pînă la afacerişti adevăraţi. Unora le place să li se spună "buchinişti", că anticar e prea mult, nu ştiu cîţi se mai pot numi aşa, s-a distrus o întreagă cultură. Altora nu le place termenul, e franţuzism, parcă nu e propriu limbii române, deşi e pitoresc. Oricum s-ar numi, ei sînt cei care vînd cărţi vechi. Unele sînt ale lor, altele le iau în regim de consignaţie, dar cele mai multe se cumpără de la oameni care vin la tarabe cu ele sau îi roagă să meargă să-şi aleagă pe cele pe care le pot vinde. Aceştia sînt cei cu biblioteci mari. Există şi cazuri disperate. Ilie Soare stă pe trepte în faţa unei tarabe şi subiectul îl enervează: am nişte bătrîni care pur şi simplu îşi vînd cărţile din casă pentru că nu au cu ce să cumpere o pîine şi eu le cumpăr deşi nici eu nu prea am bani. Vrei să faci o chestie, aşa ca idee, să mă controlezi să vezi cîţi bani am? Am 200 de lei. Pînă acum am cumpărat cărţi, că nu pot să-i las. Diferenţa dintre preţurile de achiziţie şi cele de vînzare este de patruzeci pînă la şaptezeci şi cinci de procente. Cei care sînt constituiţi într-o firmă mai plătesc şi taxe şi rămîn cam cu douăzeci la sută din preţul unei cărţi. Absolut toţi se pl