Lucian Vasiliu e, poate, cel mai caracteristic poet iesean actual. Caracteristic în întelesul că întrupează spiritul locului cu o fidelitate echivalentă cu o oglindă în care se răsfrînge, aburoasă si spartă de străfulgerările infinitului, o atmosferă. Capitala Moldovei reprezintă azi o rezervatie a unui trecut de glorie literară, inspiratoare, asa cum se întîmplă de regulă în asemenea situatii, de melancolie si de ironie. Melancolia fiind, după cum spunea Victor Hugo, "fericirea de-a fi trist", constituie, paradoxal, fata afirmativă, pozitivă, a stării de iesean, prelungirea sa în prezent, care poate fi constatată la numerosi barzi ai urbei (nu în ultimul rând la importantul Emil Brumaru). Melancolicii trăiesc din materia existentială revolută, nu doar personală, ci si a predecesorilor - uneori accentul cade pe ultima -, împrejurare ce nu împietează asupra libertătii creatoare. La rîndul său, ironicul e, după cum afirma Christian Morgenstern, "un patetic jignit". El ia distante fată de real ca si fată de sine însusi, irealizînd, negînd. Sursa sa existentială se ascunde sub pudoarea acidă a contestării. Neputînd fi suspendată, existenta se prezintă la un mod distorsionat, învesmîntată în poze cinice sau doar ludice, cu efect anihilant, precum la celălalt poet de frunte al Iasilor, Mihai Ursachi. Nu melancolia e o devitalizare, cum s-ar părea, ci ironia, care, după cum specifica reputatul ei teoretician, Vladimir Jankelévitch, "rîde fără poftă si glumeste cu răceală". Dacă omul melancolic poate fi, în felul său, fericit, omul ironic e unul prin excelentă frustrat, care-si apără idealitatea initială cu mijloacele negării si ale autonegării. Actul său creator este unul als ob, mimînd existenta în loc de-a o evoca în concretetea sa caldă (Topîrceanu, patronul insuficient recunoscut al unor urmasi de succes, precum Geo Dumitrescu ori Marin Sorescu, a fo