Cronica unei morti anuntate nu trece drept unul dintre romanele de prim rang ale lui Gabriel García Márquez. Brutal de directă, spre deosebire de alte texte ale scriitorului, elaborat simbolice, cu numeroase planuri de semnificatie, cartea are ceva într-atît de frisonant în simplitatea si fluenta ei narativă, încît eu una nu sovăi să o consider drept o capodoperă, demnă de a sta alături de Toamna patriarhului sau de Veacul de singurătate. E o meditatie pe tema mortii, cum explicit anuntă titlul, dar tocmai o aparentă precaritate filozofică a tratării, o anumită socantă ne-reflexivitate a stilului individualizează romanul. Marquez mărturiseste, în conversatiile cu Plinio Apuleyo Mendoza, că l-a preocupat îndelung tema abordată în acest roman, si că elementul esential, după el, în realizarea structurii narative, ar fi faptul că însisi ucigasii vor să fie împiedicati să comită crima, dar nu reusesc. Afirmatia aceasta m-a descumpănit oarecum, pentru că, citind cartea, nu mi s-a părut că ar fi valabilă. Nu vreau să anticipez prea mult, în acest stadiu al prezentării, problematica romanului, asa că mă rezum la a spune că mărturisirea autorului e importantă pentru a demonstra cum Cronica unei morti anuntate îsi derivă strategiile de constructie si semnificare din felul în care se raportează, uneori parodic, alteori cu o stîngăcie voită, la conventiile de gen ale romanului politist.

Nucleul tramatic e foarte simplu, tocmai de aceea percutanta lui e maximă: Santiago Nasar, personajul principal, va fi ucis de către fratii unei tinere pe care se presupune că a necinstit-o. Rusinea fetei iese la iveală în noaptea nuntii ei cu un alt bărbat, si, de îndată ce ea divulgă numele vinovatului, întreg satul stie că lui Santiago ceasurile de viată îi sînt numărate. Moartea lui nu poate fi împiedicată, pentru că în joc se află o chestiune de onoare. Iar apropierea ei