Nu mă voi opri azi, în detaliu, la incitantul studiu al lui Sorin Alexandrescu Paradoxul român1) sau, în orice caz nu numai la el. Ci la felul în care se încadrează în obsesiile etniciste ale clipei de fată. S-ar spune că în timp ce de-a lungul realismului socialist, evacuasem obligatoriu orice referintă la perioada interbelică, din 1990 încoace facem acelasi lucru cu cea comunistă, referindu-ne, cu titlu de exemplu, doar la interbelic.

Înainte însă de-a aminti astfel de evidente, trebuie insistat asupra caracterului interesant, si deseori original în interpretarea unor fenomene (îndeosebi cel legionar) care, chiar când nu convinge cu totul, retine stăruitor atentia. Sorin Alexandrescu dispune de o dublă experientă, de la care asteptam totusi un alt paradox decât cel românesc: a trăit în România sub comunism dar si în Olanda, având posibilitatea să arunce asupra fenomenului totalitar o dublă privire si interioară si exterioară. Din cea interioară s-ar fi putut ivi o cercetare specifică a fenomenului totalitar; din cea exterioară, comparatia dintre stadiile de punere în aplicare a doctrinei unice în tările de sub ocupatia sovietică. Când ai la dispozitie mass-media occidentală să te pună la curent si la zi cu ceea ce se petrece, de pildă, în Polonia lui Solidarnosc; dispui de alte posibilităti decât cei informati de un sistem de manipulare al cărui principiu fundamental este tocmai cenzura. La fel pentru primăvara de la Praga, ca si pentru toate miscările de disidentă ale Estului. Pe de altă parte, nu mai dispui de scuza rănitului care tocmai se scoală de pe patul de suferintă si n-are decât un gând: să uite de toate durerile. Dimpotrivă, de la distantă esti liber să-ti exersezi memoria pe întreaga gamă a trecutului.

Alain Besançon scria - am repetat-o de atâtea ori! - că acolo unde se instalează comunismul asistăm inevitabil la o caricatură