Nu mi-a venit să cred cînd, la Iasi, cîtiva profesori au încercat să forteze usile prefecturii.

Pesemne că duhul lui Creangă bîntuie prin oras în zile tulburate ca acelea, mi-am zis, iar dacă nu duhul, atunci măcar tiparul lui, de dascăl nestăpînit, vîrît cu pasiune în politică si care, la vremea lui, s-a pus cu autoritatea, riscîndu-si pielea, apoi slujba, în numele unor idei care l-au înfierbîntat în tinerete.

Creangă însă, dacă socotim mai bine, nu s-a lăsat ademenit de usi, ci de treburi mai înalte decît intrarea prefecturii din Iasi. Ochea ideile timpului si, cu toate că nu suferea popimea, era un om cu frica lui Dumnezeu. Lucru important, Creangă n-a confundat niciodată dăscălia cu tribuna, ceea ce azi se întîmplă în toate treptele de învătămînt. Cu toate astea nu mi-as dori ca un Creangă să fie profesorul copiilor mei. Pasional si bun de gură, inteligent mult peste medie, Creangă ar fi astăzi profesor de liceu sau universitar curtat de partidele politice si urmat de o sumedenie de discipoli.

Între cele două războaie, un Nae Ionescu inspirat si dînd impresia de atotstiutor a tras după sine tineri intelectuali de mîna întîi, vîrîndu-i în aventuri politice pe care unii dintre ei le-au regretat mai tîrziu, iesiti de sub tutela năismului.

Profesorul pe care îl prefer e un om echilibrat, rational, cu un sistem de valori sigure, dar suficient de elastic pentru a nu refuza noutatea, orientat către democratia occidentală, însă fără rusofobie si iubind calm cultura autohtonă. El poate fi membru al vreunui partid, e dreptul lui, dar morala de dascăl ar trebui să-l oblige să nu facă politică la ore, nici propagandă mascată în favoarea partidului său.

Mai cred că în scoală sînt de netolerat organizatiile politice pentru elevi si că toate partidele care au în structurile lor si astfel de organizatii ar trebui să se astîmpere. Copiii nu au