O femeie gigantă se risipeste pe bulevarde, unde pomi cu sandale de fier schimbă de anotimp, indiferenti la prezenta umană: "Un spirit intră în fiecare copac/ si-n fiecare frunză se simte acasă./ Vom ajunge undeva nu vom ajunge/ frunzelor nu le mai pasă" - Oriunde suntem acasă. Când între fire si om s-a produs tocmai - sau este pe cale să se producă - ireparabilul, preludiu de apocalipsă, alarma se iscă în însăsi esenta elementelor, în paralel cu pasii istoriei: "Sfârtecă ura, trufia coase, câte-un suspin,/ vibrează într-un trup cu cărnuri alese/ Încerc o poartă, închid, deschid/ nimeni nu intră nu iese" - Un mers împleticit.

Sunt stări de cumpănă, împotriva cărora feminitatea, în conditia ei umană, luptă să-si salveze miracolul prezentei: "O zi se încheie în valea tăcerii/ alerg prin iarbă, hoinară,/ cortul copacilor mă despoaie/ cu miile de ochi ai zilei de vară" - Te-ai lovit. Câmpul de sare se întinde la poalele unui timp necrutător: "Mormânt deschis, oase albite/ însirate pe rafturi de vieti drăgăstoase/ departe de trup, de tine departe/ pe-aproape-i numai negustorul de oase". Adică: "Cel care ne vinde perechi de culori/ schimbându-si istoria în jocul unui apus./ Mai era prin preajmă si vântul/ mângâind craniile - până s-a dus" - Si un mormânt deschis.

Viziune ironică a epocii consumiste ("Ce stupid e glasul mierlei sau soapta vântului în frunze,/ învechită poveste pentru morti./ Ce muzică-i în tăcănitul/ clapelor de calculator,/ în ritmul rappului, obsesia/ zilei până în noapte/ si noaptea până în zori" - Poezia se ascunde în tărână), teamă de un destin numeric ("strivit de mii de cuvinte sub cer,/ în bocetul planetelor încrucisate/ pier" - Pietonii), nostalgia nocturnului romantic ("Tace în mine noaptea la fericita/ oră când nu mă mai cunosc/ Doar ghemuri de-ntuneric saltă/ pe podele dar nu spre lumină./ Lăstuni cu zori în ghiare să/ mai astepte