E oare atât de îngrozitor să fii elvetian? Citind câtiva autori contemporani din această tară, s-ar părea că nu există cosmar mai sinistru ca civilizatia. Să fii prosper, bine educat si liber pare a fi ceva care plictiseste de moarte. Pretul plătit pentru asemenea privilegii este monotonia existentei, conformismul endemic, pierderea fanteziei, moartea aventurii si formalizarea emotiilor si a sentimentelor, relatiile dintre oameni fiind reduse la gesturi si cuvinte banale, lipsite de substantă.

Poate că asa stau lucrurile. Poate că progresul material si dezvoltarea politică, pe care atâtea popoare sărace si reprimate le privesc ca pe un model, au un aspect deprimant. Toate acestea le putem demonstra, fireste, aruncând o privire în timp: orice stadiu al progresului uman atrage după sine noi forme de frustrare si nefericire pentru specie, diferite de cele pe care le-a cunoscut înainte si, ca atare, noi motive de nonconformism si de a avea o viată mai bună. Asta nu înseamnă că nu există ceea ce numim "progres", că "civilizatia" este o fraudă, dar aceste notiuni nu se traduc neapărat în forme desăvârsite si perfecte de existentă. Ambele sunt provizorii si relative si au valoare mai ales ca termeni de comparatie. Oricât de avansată si de admirabilă ar fi o societate, vor exista nemultumiri în ea, iar dacă n-ar fi asa, ele ar trebui provocate, chiar si într-un mod artificial, pentru sănătatea viitoare a acelui popor. Dar progresul există: e mai bine să mori de plictiseală fiind elvetian, decât să pieri de foame în Etiopia ori torturat, într-o dictatură din lumea a treia.

Dar mai ales e important ca oamenii ce luptă ca tările lor să aibă într-o bună zi nivelul de dezvoltare al unei Elvetii să cunoască greselile pe care le pot face, pentru a le evita sau, cel putin, pentru a le atenua. Iar pentru a cunoaste acest pericol, literatura se dovedeste într-adevăr util