În timp ce noi abia ne apucăm să studiem literatura exilului, fiecare cum poate, în biblioteci unde lipsesc colectiile complete ale revistelor "de dincolo" si chiar cărti importante, ea - literatura exilului vreau să spun - a si trecut într-o altă fază, a devenit literatura post-exilului: o literatură scrisă în exil sau mai bine zis în diaspora, undeva, într-un loc privilegiat unde iluziile si sperantele rezistă mai greu, unde dezamăgirile si înfrîngerile sînt mai brutale si deci de unde se vede mai bine si mai departe, o literatură care îsi asumă însă si iluziile si înfrîngerile noastre, care trăieste dubla sa identitate ca o dublă responsabilitate si, pînă la noi evenimente, ca un dublu esec. Un esec al iluziilor, poate, dar un spor de luciditate si o asumare a conditiei pe care literatura noastră de acasă are încă dificultăti să o accepte: nici istorie, nici politologie, nici măcar document istoric în sensul propriu al cuvîntului, ci numai literatură; ceea ce este enorm.

Spun aceste lucruri pentru că romanul lui Constantin Eretescu, foarte recent apărut (În căutarea Alexandrei, Ed. Cartea Românească, 431 p.) este în chip evident o carte a post-exilului, chiar dacă ar lipsi datarea ei de pe pagina finală, o carte scrisă de un scriitor din exil după ce notiunea de "exil" si-a pierdut sensul istoric dar nu si sensul moral. În căutarea Alexandrei este o carte tulburătoare, cartea unei sfîsieri si unei obsesii pe care eroul le trăieste sub apăsarea unor forte obscure - ca în mai vechiul său roman Noaptea, din 1988 - dar nu o carte disperată; este romanul unei experiente care înseamnă si o devenire, deci o initiere, pentru că eroul, revenit în tară ca să participe la parastasul mamei sale, moartă cu sapte ani în urmă, putin înainte de plecarea lui definitivă, trăieste în cele sapte zile, ca în basme, cît altii în sapte vieti. La sfîrsitul perioadei de initi