Cum bine se stie, în româna contemporană formele de vocativ marcate, cu desinente specifice, caracterizează oralitatea populară si familiară. Caracteristicile stilistice si conotatiile socio-lingvistice ale acestor forme le fac apte să creeze anumite contraste intentionate, devenind chiar o sursă de umor. În "Academia Catavencu" (AC), de pildă, textele caricaturilor si ale fotografiilor (adesea trucate), contin un număr mare de vocative, a căror functie imediată este de a permite identificarea personajelor caricaturizate, dar prin care se realizează si o functie secundară, conotativă. Această utilizare, chiar dacă nu neapărat foarte subtilă, mi se pare interesantă - în sine, pentru o investigatie asupra pozitiei vocativului în limbă, ca si pentru o trecere în revistă a strategiilor lingvistice din publicistica actuală. S-ar putea urmări, în întrebuintarea marcată a vocativului, mai multe trepte de deviere fată de uz. Apar, mai întîi, vocative de la prenume curente, absolut firesti în limbajul colocvial, pentru care selectarea desinentei -e sau -ule depinde de terminatia numelui - în consoană sau în -u: Emile, Tudore, Răzvane, Victore - dar Radule. În contextul publicisticii umoristice, singura deviere pe care o aduc aceste vocative este de natură extra-lingvistică sau cel mult socio-lingvistică: ilustrînd adresarea amicală către personalităti politice, prezentate de obicei publicului, în discursul oficial, prin numele de familie. Variatii ale acestei strategii presupun folosirea unor hipocoristice - fixate de uz pentru persoana în cauză sau nu, în ultimul caz surpriza fiind mai mare - sau a unor prenume care sînt modificate în măsură mai mare, datorită alternantelor fonetice: "Măi Miroane", "nea Miroane" (AC 2, 1999, 9). Si mai marcată e folosirea cu desinente specifice a unor nume moderne, împrumuturi relativ recente, pentru care uzul actual preferă forma de vocativ