E seară. Aştept, cu oarecare nerăbdare ora ştirilor. De o lună scenele se repetă cu o monotonie dureroasă refugiaţi, clădiri, poduri sau uzine fumegînde. Din cînd în cînd, camera se opreşte pe imaginea unui copil cît mai expresiv, pe resturile unui avion sau a ceva ce a fost, poate, un om, un copil. Ca să mă conving că nu e un joc electronic de duzină, mă refugiez pe canalele francofone TV5, ARTE sau EURONEWS. Se schimbă doar vocile sau feţele prezentatorilor. Încerc să înţeleg, dar oare e ceva de înţeles? Îmi vine în minte profeţia lui Fukuyama şi zîmbesc. Istoria n-a murit, a înnebunit, a luat-o razna!
Trebuie să rămîn raţional şi optimist. Îmi repet NATO are superioritatea tehnologică şi are de partea sa morala. Îndoieli. Cine îmi garantează că naţionalismul albanez este unul bun, democratic, pe cînd cel sîrb este unul nociv? Prostii! În Kraina, croaţii au ars sate, au alungat civili şi nimeni nu s-a scandalizat! Am impresia că, la ora actuală, Kosovo nu mai e decît un pretext, totul se transformă într-o expediţie de pedepsire a unui copil rău, care a îndrăznit să facă ce alţii au hotărît că e rău. Armele devin tot mai sofisticate, mai inteligente, dar cu efecte colaterale sinistru cuvînt din ce în ce mai numeroase. Cui îi pasă? Logicii militare, nici pomeneală. Totul nu e decît un joc absurd scăpat de sub control. Protagoniştii caută justificări cu disperare. Cel mai simplu, recursul la miturile istoriei. Ema Bonino vorbeşte de o nouă listă a lui Schindler, Belgradul îşi rememorează bombardamentele sălbatice ale naziştilor. Din nou recursul nu la 'metodă', ci la sentimente, memoria pe care ar trebui să o înţelegem nu să o retrăim.
Putea fi evitat dezastrul? În aparenţă da! Dacă Miloşevici, dacă Miloşevici... Cu cît i se repetă numele, cu atît, cred că el devine un ţap ispăşitor, o simplificare voită a lucrurilor. Atunci? Încerc să găsesc o
